Partea tristă a poveștii românești

“Scrisoare deschisă către un senator şi către toată lumea” (articol care merită citit înainte ca eu sa divulg miezul citat):

“…iar singurul domeniu în care „excelez” deocamdată este livrarea de mîncare indiană la domiciliu, pentru că lucrez ca delivery driver la un restaurant dintr-un orășel scoțian.

Alta ar fi fost însă situația dacă mi-ați fi scris, dvs. sau unul dintre numeroșii dvs. colegi din Parlament, acum șase luni, cînd încă nu eram un român „de pretutindeni”, ci un român de la mine de-acasă, mai exact din Iași.

Aș fi putut să vă răspund că sînt cercetător științific la Universitatea Al. I. Cuza și că mă ocup de editarea Bibliei de la 1688, prima ediție critică a celei mai vechi Biblii românești…”
Sursa: cotidianul.ro

Îmi place mult turnura scrisorii. Acea trecere de la mâncarea indiană la viața de intelectual. Lucrând în IT, fac parte dintr-o categorie privilegiată a societății românești: mai bine plătiți, cu o oarecare șansă de a face ceva în viitor, cu posibilitatea de a ne găsi de lucru atât acasă cât și peste hotare. Dar, din păcate pentru mulți, în România sunt o grămadă meserii care nu pot fi practicate. Când trebuie să fii profesor și să trăiești cu 1000 de lei, când vrei să faci cercetare și primești 1200 de lei brut, când poate îți plac geografia, biologia și chimia și nu ai la dispoziție instrumentele pentru a le studia. Când poate vrei să fii diferit, să-ți faci treaba bine, dar să te afli într-un mediu în care ești mereu tras în jos. Când știi că, la deschiderea unei afaceri, concurezi cu o muncă la negru în stare cronică.

Noi, cei privilegiați, spunem că e bine și se poate trăi în România. Dar în spatele blocurilor gri se ascund magazine second-hand și oameni care trăiesc cu 5 lei pe zi. Gârbovă, plimbându-se pe Magheru, fosta elită a Bucureștiului așteaptă să moară, strângând din dinți pentru umilința la care e supusă. 

Nu sunt un fanatic iubitor de țară, nu duc lucrurile la extrem, nu sufăr de paroxism. Cred cu tărie că e mult de lucru în țara noastră până să ajungem la normalitate. Dar povestea din scrisoarea de mai sus ridică o întrebare: de ce acelor oameni care iubesc România nu li se oferă șansa să ducă o viață decentă în ea? Întrebarea poate fi înțeleasă pe deplin doar de către oamenii de succes care au copii: România e plină de oportunități, se pot face bani în ea și se poate duce o viață frumoasă alături de cei dragi, dar ce ne facem cu viitorul celor mici?