25. România.

Poveștile. E 25. Douăzecișicinci a unei luni neimportante, pe meleagurile unui fost fief comunst ai cărui urmași nu mai mor și continuu procreează. Nu prin procreere biologică, ci mentală. Oamenii se învârt pe la cozi să depună declarații și să plătească taxe. E ziua de foc. Cu 6 zile în urmă guvernul a dat un formular. Dacă ești în concediu și nu poți ajunge la cele 3-4 instituții la care depui declarațiile, te-ai ars. De 2500 de lei minim.

Am 25. Douăzecișicinci de ani împlinți cu puțin timp în urmă (rectificare: nu astăzi!). La 15 am intrat și eu cum am putut în lumea “semiactivă” a business-ului, la 19 m-am angajat ca programator, la 21 ca IT manager și la 22 am deschis o firmă. Ca tot românul care descoperă pas cu pas lumea și chestiunile care-l înconjoară și încearcă să facă ceva cu viața lui.

Teritoriul. Ambele povești de mai sus se petrec într-un stat care e din cale-afara de vulnerabil. Funcționarul încearcă să-l încalece pe sărmanul civil care desfășoară activități economice. Civilul, cetățean cu ochii proaspăt deschiși în democrație, încearcă să-l discrediteze pe polițist. Judecătorul chicotește la soluțiile date de amărâtul polițist. Procesomanul vrea să-l chinuiască pe judecător. Și pot continua, dar nu vreau.

Conducerea. Mai demult mă întrebam de ce în România nu se împușcă oameni importanți la coțul străzii și bănuiam că, spre deosebire de alte tări, la noi statul mafiot chiar funcționează. Acum sunt tot mai convins că scrisoarea pierdută lui Caragiale e lucrul care animă întreaga societate românească.

Șantajul ca metodă perfectă. Instituția de bază la noi pare a fi șantajul. Sistemul care ne înconjoară nu este perfect, iar cei care au penița în mână și ar putea să-l perfecteze sunt înconjurați de haite care profită din plin de imperfecțiune. Nu vreau să vorbesc alambicat, așa că o să încerc să concretizez.

Toate puterile statului (sau actorii implicați în funcționarea lui) sunt obligați să facă greșeli.  Câteva exemple:

Politicianul. Ca să urc pe scara partidului sigur a trebuit să ascund vreo greșeală a cuiva. Deci, în caz de răspundere penală, pot fi făcut părtaș la fapte de corupție. Dacă nu merge cu partea asta, atunci cineva mă va discredita la 7 ani distanță de prima greșeală. Cum? Printr-un filmuleț, o poveste sau o poză pe mailul jurnalistului potrivit. Poate că am făcut vreo greșeală cu vreo fată (remember Schwarzenegger), în tinerețea timpurie. Iar el, profitorul, știe că-mi poate distruge cariera.

Patronul de firmă. Cei care nu ați avut încă una, vă rog nu fiți naivi să credeți că puteți avea toate cele 87 de dosare necesare în cazul unui control. Dacă sunt patron de firmă, știu clar că nicio instituție a statului nu-mi spune cum pot avea toate actele în regulă. Și ei, profitori inițiatori de șantaj, știu asta. Deci, dacă vor să-mi închidă gura, au cu ce.

Magistratul. Exemplul cel mai grav, pentru că are forța legală de a priva de libertate. Într-un sistem legislativ imperfect (și păstrat imperfect), magistratul va face greșeli. Mai devreme sau mai târziu le face, iar ei, profitorii, află de ele. Odată descoperită prima greșeală, profitorul știe cum să se folosească de ea pentru a șantaja. Ba cu o arestare a unui dușman, ba cu o mazilire. Iar magistratul de afundă tot mai mult în mizerie, intrând într-un vârtej de neoprit.

Jurnalistul. Ca să parafrazez pe iubitul nostru conducător, marii rechini de presă sunt într-adevăr o amenințare la securitatea națională. Probabil că, printr-o tragere serioasă de păr, Dan Diaconescu este numit jurnalist. Ceea ce încearcă procurorii acum să demonstreze e că el era un profitor al sistemului ticăloșit (sintagmă celebră, nu-i așa?). Avem în țară jurnaliști cu milioane de dolari în conturi. Și ni se pare normal. Eh, să presupnem că o parte din jurnaliști au făcut o greșeală cândva în trecut. Profitorii află de asta și amenință cu discreditarea și publicarea lucrurilor negative. Jurnalistul e atunci la mâna celorlalți.

Medicii. Mai dau medicamente pe sub mână, mai semnează nu știu ce act care nu ar trebui semnat. Și ulterior, profitorul află. Aflând, îl are la mână pe medic. Mai târziu, când acesta devine director de spital sau ceva asemănător, profitorul știe că se poate bucura de contracte pe banii statului. End of story.

Final
Întrebarea finală și legătura din cele două povești de început vine aici: ce speranță am eu, tânărul de la începutul articolului, să cred că aici se poate rezolva ceva? Se justifică să-mi pângăresc mintea cu toate tâmpeniile propășite de conducătorii unei patrii?

Recomandare off-topic
Filmul Oglinda (1993). Pentru cine vrea să înghită puțină istorie românească.