Saptamana Patimilor
In primavara anului 2009 presa o comemoreaza conectand-o la greutatile prin care trece Gigi Becali si alti arestati. Cu dorinta de a reveni pe blog, stand si contempland la ceas de seara, mi-am gasit subiect de redactat. Stau pe maracini de multa vreme: sa public optiunile mele politice, sa public pozitia mea cu privire la Becali, sa dau cu ghici-ul de ce se va intampla in Moldova. Iata ca incep totusi cu Saptamana Mare, asa cum multi dintre conationalii mei obisnuiesc sa o numeasca.
Ce stiu eu despre saptamana mare?
- denumita si Saptamana Patimilor, e o saptamana din an in care ne amintim de suferintele prin care a fost trecut Iisus Hristos inainte de a fi rasignit si a invia.
- incepe imediat dupa/odata cu Duminica Floriilor. Duminica Floriilor e acea duminica in care Isus a intrat triumfal in Ierusalim, calare pe un magarus. Locuitorii orasului au intins pe jos flori si ramuri de salcie pentru a crea un “covor” regal, pe care noul Imparat sa fie primit.
- intr-una din zilele acelei saptamani (miercuri, joi sau vineri, in functie de teologul care sustine fiecare varianta) Iisus Hristos s-a rugat in Gradina Ghetsimani. S-a rugat pentru ucenici si s-a rugat pentru El insusi. A fost acea clipa grea, ilustrata destul de bine in Passion of the Christ, in care Iisus ii cere lui Dumnezeu “sa inlature paharul acesta de la El”, incheind cu “faca-se voia Ta”. In tot acest rastimp ucenicii si-au dovedit neputinta fizica: ca si multi dintre noi astazi, nu au putut sa-si tina trupul treaz pentru rugaciune.
- A avut loc Cina cea de Taina, care trezeste si astazi mii de controverse. Codul lui DaVinci, Codul spart al lui DaVinci, tablouri originale si tablouri corectate. In cursul acestei cine Domnul Iisus si-a luat la revedere de la ucenici si a prevestit ce urma sa se intample. Se dovedeste ca nici cele mai strasnice cuvinte (“Doamne, eu nu te voi trada niciodata!”) sunt absolut inutile fara sprijin de Sus.- Iuda s-a inteles cu cei de la Templu pentru a-L trada pe Iisus si a spune garzilor templului unde va fi El aproape singur. De ce a fost nevoie de tradarea asta? Din mai multe motive, dar contextual vorbind… nimeni nu avea curajul sa-L aresteze decat intr-un context restrans. Avea sprijinul multora si nu putea fi invinuit de chestiuni minore. Era nevoie de o tradare, de o gasire a lui intr-un context favorabil celor ce-i stateau impotriva. Celebra fraza “Iuda, cu un sarut…?” ramane si astazi in istorie.
- Tot in aceasta saptamana Iisus a fost rastignit, perdeaua de la templu s-a rupt, pamantul s-a cutremurat. Au fost rostite si binecunoscutele cuvinte “Eli, Eli, Lama Sabactani”. Pot fi traduse, iarasi, in functie de teolog si traducator, “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai parasit?” sau “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, cat de mult M-ai proslavit!”
Istoric vorbind, s-au intamplat mai multe si cel mai probabil ca o citire a Bibliei va clarifica lucrurile mult mai bine decat mine.
Ce cred eu despre saptamana mare?
- e un moment care ne aminteste de contrastul intre ceea ce se intampla in ochii nostri si ceea ce vede Dumnezeu. Domnul Iisus Hristos a intrat in Ierusalim ca un Rege, fiind admirat si inaltat de toti cei prezenti. Era asteptat un rege care sa elibereze poporul de taxe, de rautate, de o judecata necuviincioasa si altele destul de importante. Toti cei ce au intins flori pe jos erau convinsi de asta. Dar Domul Iisus a plans. A plans din cauza starii generale a cetatii. A plans din cauza necredintei si a prostei intelegeri. Toata lumea se bucura, El a plans. A plans uitandu-se la acei oameni care-L asteptau pentru motive gresite. Se naste aici o interbare: cand noi facem un pas, o miscare pe care o consideram potrivita, Dumnezeu priveste la noi cu lacrimi sau cu bucurie? Starea noastra il bucura sau il intristeaza pe Dumnezeu? Ideea nu-mi apartine, ci a fost promovata in predica de duminica a bisericii pe care o frecventez.
- e un eveniment care oscileaza intre bucurie si tristete. Multi vad in Saptamana Mare o saptamana de chin. Si asta a fost. Dar in perspectiva mea ar trebui sa fie o saptamana care ar trebui sa ne dea ocazia sa meditam. Sa fim cicaliti cu intrebarea: cum priveste Dumnezeu la mine atunci cand se apropie de “orasul”/”universul” meu? De acel Ierusalim al meu, pe care-l construiesc zi de zi. Si poate sa priveasca la fel cum a privit Ierusalimul de atunci: cu tristete. Pe de alta parte, lasand putin tristetea in umbra, trebuie sa ne bucuram de ceea ce cunoastem: totul a fost atent pregatit. Saptamana Mare trebuia sa existe, pentru ca toata teologia crestinismului sa ramana in picioare. Stim astazi ca Iisus a inviat si saptamana pe care o comemoram zilele astea a fost un mijloc pentru ca omenirea sa fie reabilitata. E clar ca lucrul asta necesita o aprofundare a teologiei pentru ca toata povestea sa fie incheiata cu lux de amanunte.
Revenind, nu cred c-ar fi deloc rau ca in saptamana curenta se ne amintim de tot ce s-a intamplat si sa judecam in cunostina de cauza ceea ce a fost odata, ceea ce exista chiar acum si ceea ce se va produce in viitor. Suna filozofic, dar nu e.
Sarbatori fericite!
