Un Dumnezeu neputincios

… sau cum sa vizualizezi o perspectiva a tristetii (lasati preconceptiile departe si nu va ingrijroati cand cititi astea)

Imaginati-va putin situatia parinte-fiu din ambele perspective. Presupunem o analiza scurta a urmatoarelor fapte:

- incepem cu o mama si o fiica
- fiica ajunge la adolescenta, trece cu bine de perioada asta complicata
- fiica face 20 de ani si incepe sa se razvrateasca impotriva sistemului, impotriva familiei.. cam ceea ce sociologia ar numi comportament deviant
- fiica nu o mai considera pe mama un model, gaseste alte modele in societate
- fiica face fel si fel de fapte care pe mama o intristeaza
- mama ii spune ca greseste, fiica nu baga de seama nimic
- fiica se indeparteaza si mai mult de mama, se imprieteneste cu un tip dubios, incepe sa se imbete, sa cheltuiasca bani in nestire, sa traiasca in cel mai mizer mod cu putinta
- mama iarasi ii spune ca greseste, fiica o considera demodata
- v-ati plictisit pana aici? nu mai e mult
- mama se intristeaza mult in sinea ei, dar nu poate face nimic. E fiica ei, nu se poate indeparta de ea. Pur si simplu o mama nu are de ales. In politica, il trantesti pe subordonatul tau. La locul de munca, te desparti cat mai amiabil cu putinta si ii urezi de bine printre dinti. Daca o relatie in doi nu merge bine, te desparti si mergi mai departe. Dar o mama nu poate face nimic din toate astea. Balivernele cu dezmostenirea, cu ura dintre mama si fiica nu formeaza cazul pe care-l analizez. Mama poate doar sa se intristeze, sa i se rupa sufletul in doua. La fel si tatal, la fel si orice alta ruda care te-a crescut, care-a fost alaturi de tine.

Acum transpunem aceeasi poveste. Fiica are o sora. Sora e, teoretic, integrata in societate: are un sot, urmeaza studii superioare, reuseste sa-si castige singura banii de trai. Ce poate face sora? Iarasi, nimic. Au crescut impreuna. Legatura de sange, legatura de crestere, e puternica. Dar sora nu-si poate lega sora, mama nu-si poate lega fiica, nu o mai poate schimba dupa varsta de 20 de ani. Acolo doar evenimentele mai pot face ceva. Cazul in sine poate fi considerat pierdut.

Cam astea-s relatiile familiale. Dar sa continui…

Presupunem ca Dumnezeu nu poate decat sa “creeze” oamenii. Presupunem ca a lasat pamantul asta sa functioneze dupa o lege a naturii si singura lui menire a fost sa creeze un sistem. Pana aici, toate bune si frumoase: pornim de la premiza ca exista Dumnezeu (asta pentru carcotasii care nu cred nici partea asta) si ca Dumnezeu a creat omul.

Apoi presupunem ca misiunea Lui s-a incheiat aici. Nu pentru ca n-ar putea mai mult, ci pentru ca si-a autoimpus acest lucru. Repet, asta nu e o perspectiva biblica, ba chiar nu e o perspectiva a unei religii pe care s-o cunosc (exista totusi o orientare religioasa care considera ca Dumnezeu doar a creat lumea si a lasat-o sa se guverneze singura in baza unor legi initiale).

Sa vedem ce face creatia Lui: pai ucide, uraste, barfeste, ponegreste, se razvrateste si multe alte verbe dintre cele mai placute. Dumnezeul neputincios sta si se uita. Despre Dumnezeul biblic aflam ca se mahneste la ceea ce vede pe pamant, in sufletele noastre, in stilul nostru de a trai si gresi. Dar sa ne amintim ca Dumnezeul despre care vorbesc doar se uita si se intristeaza vazand cum evolueaza fiinta careia i-a dat nastere. Ca si mama de mai sus, Dumnezeu pare neputincios: nu schimba creierul omului, dar face tot posibilul pentru a-i deschide o portita. Nu intra in contact direct cu noi ca sa spuna ceva. Nu ne bate direct, ci gaseste metode de a ne mustrului. Dar, intr-un final, daca nu ar interveni deloc, nu s-ar asemana atat de mult cu mama de mai devreme? S-ar intrista, vazand ca fiinta pe care Insusi a creat-o ajunge usor la esec.

Crestinismul vorbeste despre frati, surori, fii si fiice. Nu e o trasatura a  baptismului, nici a ortodxismului, ci o trasatura comuna a cultelor crestine. Izvoraste din modul in care relationau primii crestini, izvoraste din faptul ca Dumnezeu ne-a numit fii de Dumnezeu in Biblie, izvoraste din faptul ca Isus Hristos ne-a numit frati, prieteni si ne-a legat in felul asta de El. Pana aici, nimic nou. De nu ma crede cineva, ii gasesc cateva versete care sa intareasca cele spuse. Dar nu pe asta vreau sa ma concentrez.

Ati observat cu totii ca “Dumnezeu intarzie sa apara”, dupa cum spun unii. Sau ca Dumnezeu nu apare la stiri, cum spune Vama Veche. Nu intru in problematica liberului arbitru ca nu se iese de-acolo. Dar Dumnezeu e atotputernic, si totusi poate fi considerat neputnicios uitandu-se la modul in care ne manifestam. Dumnezeul asta, atotputernic, e impresionant de rabdator cand priveste la evolutia negativa a fiecaruia pe care l-a “nasit”. Neputinta e un fel de rabdare in cazul Dumnezeului biblic, dar tristetea pe care I-o cauzam seamana cu a unei legaturi mama-fiica in care lucrurile evolueaza gresit.